Capitolul 1: Visul care nu s-a stins niciodată

Nu știu de unde a venit acest vis. Poate de la filmele pe care le vedeam pe furiș seara, când toată lumea credea că dorm. Poate de la poveștile pe care mi le spuneam singură în nopțile lungi de vară. Cert e că, de când mă știu, în capul meu există un scenariu clar: voi deveni spion, apoi agent secret, iar într-o zi, când voi fi pregătită, detectiv. E un plan pe care l-am desenat pe hârtii îngălbenite, pe care le ascund într-un caiet vechi, sub pat. Nimeni nu știe de ele. Nimeni nu trebuie să știe.

Acum am paisprezece ani. Șapte ani au trecut de atunci. Și visul meu nu s-a stins. Dimpotrivă, a crescut, s-a întărit, a prins rădăcini adânci în sufletul meu. Nu l-am pierdut niciodată, chiar dacă viața m-a încercat în felul ei. Am învățat să tac, să observ, să aștept. Am devenit umbra mea, o prezență invizibilă care se strecoară prin casă fără să lase urme.

Cei din jurul meu nu bănuiesc nimic. Pentru ei, sunt doar o fată tăcută, poate prea serioasă pentru vârsta mea. Nu știu că în spatele acestei aparențe se ascunde o minte care analizează fiecare gest, fiecare cuvânt, fiecare privire. Am descoperit cu timpul că pot citi oamenii. Nu e un dar magic, ci o abilitate pe care am rafinat-o încet, pas cu pas, observând reacțiile lor. Când cineva spune ceva, eu nu aud doar cuvintele. Aud tonul, văd cum îi tremură ușor mâna, cum își mușcă buza, cum evită privirea. Toate astea îmi spun mai mult decât orice discurs.

Prima dată când am reușit să fac pe cineva să acționeze exact cum voiam eu, am simțit ceva puternic. Era un coleg de școală, mai mare decât mine, care își bătea mereu joc de ceilalți. Îl urmărisem câteva zile, îi observasem punctele slabe. Știam că se enervează repede când i se atinge orgoliul. Așa că, într-o zi, i-am spus o replică simplă, dar bine aleasă. Nimic spectaculos, doar câteva cuvinte care l-au făcut să se înfurie exact cum anticipasem. S-a repezit la mine, dar eu m-am dat la o parte, iar el a căzut în propria capcană. Toată lumea a râs de el. Eu am simțit control. O senzație rece și limpede, ca apa de izvor. Am înțeles atunci că pot influența lumea din jur, dacă știu cum.

Abilitatea asta nu mi-a fost predată de nimeni. N-am fost dusă vreodată la cursuri, n-am avut profesori care să mă învețe. Totul a venit din interior, din nevoia mea de a înțelege și de a mă proteja. Acasă, în secret, am început să exersez. Îmi petreceam ore întregi în fața oglinzii, încercând să imit expresii, să îmi controlez vocea, să par altcineva. Am învățat să citesc cărți de psihologie pe care le găseam prin bibliotecă, să decodez limbajul trupului, să identific minciunile. Și, pentru că știam că un spion trebuie să fie agil, am lucrat la gimnastică. Fără antrenor, fără sală, doar cu propria-mi voință. Mă strecuram noaptea în curte și făceam rostogoliri, sărituri, echilibre pe gardul vechi. Corpul meu a devenit flexibil, puternic, ascultător.

La un moment dat, am simțit nevoia să am un nume secret. Ceva care să mă reprezinte în această lume ascunsă. Mi-am ales „Lunova”. Suna misterios, străin, ca un cod pe care numai eu îl cunosc. Pe toate fișele mele, pe planurile pe care le scriu de când eram mică, apare acest nume. E semnătura mea invizibilă, amprenta mea pe hârtie. Când scriu „Lunova”, simt că devin altcineva. Cineva care poate face orice.

Am vrut, la început, să întemeiez o echipă. Mi-am imaginat că surorile mele ar putea fi alături de mine, că am putea lucra împreună, ca în filmele pe care le iubeam. Le-am testat, le-am observat, le-am oferit mici indicii despre lumea mea secretă. Dar curând am descoperit că nu pot avea încredere în ele. Nu pentru că ar fi fost rele, ci pentru că nu înțelegeau. Pentru ele, totul era un joc, o joacă de copii. Eu, însă, nu mă jucam. Pentru mine, asta era viața mea reală. Așa că am ales să merg singură. E mai bine așa. Fără martori, fără vulnerabilități.

Acum, la paisprezece ani, am deja o colecție impresionantă de fișe. Sunt scrise de mână, cu litere mărunte, pe coli pe care le ascund într-un loc sigur. Pe fiecare notez câte un plan: cum să obțin informații, cum să mă strecor neobservată, cum să conving pe cineva să facă ce vreau. Sunt hărți ale minților oamenilor pe care îi cunosc, cu punctele lor slabe și punctele forte. E o muncă migăloasă, dar satisfăcătoare.

Casa noastră e mică, cu pereți subțiri. Aud tot ce se vorbește în camera de alături. Știu unde sunt ascunse cheile, știu când vine poștașul, știu ce secrete au părinții mei, chiar dacă ei cred că nu știu nimic. Eu sunt acea prezență invizibilă, acea umbră care învață în tăcere.

Noaptea, când toată lumea doarme, eu stau trează și privesc stelele prin fereastră. Îmi repet în gând: „Voi reuși. Nu am pierdut niciodată visul. Nu-l voi pierde acum.” Și în timp ce luna strălucește deasupra acoperișurilor, simt cum inima îmi bate într-un ritm aparte, ca un cod pe care doar eu îl cunosc. Sunt Lunova. Și abia acum începe adevărata poveste.