Jocul începe

M-am ridicat încet, fără să fac niciun zgomot. Îmi cunoșteam fiecare colț al casei, știam unde scârțâie podeaua, unde ușile sunt mai slabe. În întuneric, mă mișcam ca o umbră, cu pași ușori, aproape dansanți. Îmi îmbrăcasem deja costumul pe care îl pregătisem cu grijă în ultimele zile: un costum din pixeli aurii, pe care îl cususem singură, cu fire subțiri și strălucitoare, cumpărate din banii pe care îi strânsesem de la alocație. Nu era un costum perfect, dar era al meu. Fiecare cusătură, fiecare detaliu, era o parte din mine.

Mi-am acoperit fața cu o mască neagră, lăsând doar ochii descoperiți. În oglinda din baie, m-am privit pentru o clipă. Nu mai eram fetița de șapte ani care visa la povești cu spioni. Eram Lunova. Și în noaptea asta, lumea avea să audă de mine.

Am ieșit pe fereastră, strecurându-mă prin grădină, apoi pe străzile pustii ale cartierului. Orașul dormea. Doar câțiva câini mai lătrau în depărtare, iar vântul adia rece printre blocuri. Mergeam hotărâtă, cu un ritm alert, dar controlat. Știam exact unde trebuie să ajung: lângă o clădire impunătoare, pe care o observasem de luni de zile. Era sediul unei organizații secrete, despre care aflasem din discuțiile pe care le auzeam pe la colțuri, din privirile fugare ale oamenilor care treceau pe acolo. Nu știam exact ce făceau, dar știam că e important. Și știam că, dacă vreau să îmi testez abilitățile, acolo trebuie să merg.

La 23:00 fix, am ajuns în locul pe care mi-l alesesem. Era o piațetă mică, în fața clădirii, cu un gard metalic și câțiva copaci răzleți. M-am oprit și am scos din rucsacul mic o pungă cu praf fin, pe care îl pregătisem special. Era un amestec de făină și pudră strălucitoare, pe care îl suflasem în aer în serile de acasă, ca să văd cum se împrăștie. Acum, aveam să îl folosesc cu adevărat.

Am respirat adânc și am aruncat praful în aer, în timp ce îmi mișcam mâinile într-un model pe care îl exersasem de sute de ori. Particulele s-au ridicat, au dansat o clipă în lumina lunii, apoi s-au așezat încet, formând cuvinte pe cer. „Lunova” – scria mare, cu litere aurii, ca o pecete pe întuneric. Și mai jos, cu caractere mai mici, dar la fel de clare: „Fiți pregătiți.”

Am rămas nemișcată, privindu-mi lucrarea. Inima îmi bătea tare, dar nu de teamă. Era un sentiment de putere rece, limpede, ca apa de izvor. Control. Exact ce simțisem acum câțiva ani, când îl făcusem pe acel coleg să se înfurie. Dar acum era mai mare. Acum, lumea întreagă putea să vadă.

În clădirea din fața mea, s-au aprins lumini. Am auzit voci înăbușite, uși trântite. Organizația fusese alertată. Exact cum plănuisem. M-am retras în umbra unui copac, așteptând. În câteva minute, ușile s-au deschis și câțiva bărbați au ieșit în fugă, privind în sus, spre cer. Unul dintre ei ținea o lanternă și o balansa nervos. „Ce e asta?”, a strigat el. „Cine a făcut asta?”

Eu am rămas tăcută, privindu-i. Îi studiam, îi memoram. Știam că fiecare dintre ei avea o slăbiciune, un punct pe care îl puteam atinge. Dar nu acum. Acum era momentul să intru în scenă.

Am ieșit din umbră, cu pași hotărâți. M-am oprit în mijlocul piațetei, sub lumina palidă a lunii. Bărbații s-au întors spre mine, cu ochii măriți de uimire. „Cine ești tu?”, a întrebat unul, cu vocea tremurândă.

Nu am răspuns. În schimb, am început să mă mișc. Am făcut un salt înapoi, apoi o rostogolire perfectă pe iarbă, urmată de o săritură în aer, cu o întoarcere de 360 de grade. Aterizasem pe un picior, cu brațele întinse, ca o balerină pe o scenă. Apoi am continuat: o serie de flotări pe mâini, o roată, un șpagat în aer – fiecare mișcare era precisă, elegantă, ca un dans. Eram ușoară, aproape fără greutate, ca și cum forța gravitației nu m-ar fi atins.

Bărbații priveau cu gura căscată. Nu știau ce să creadă. Unul dintre ei a încercat să se apropie, dar am făcut un salt lateral, am prins gardul metalic cu mâinile și m-am urcat pe el într-o singură mișcare. De sus, i-am privit de sus, cu masca încă pe față. „Lunova”, am spus, cu o voce joasă, dar clară. „Țineți minte numele ăsta.”

Atunci, un alt bărbat, mai îndrăzneț, s-a repezit spre gard. Am așteptat până când era aproape, apoi am sărit în gol, executând o rostogolire în aer și aterizând în spatele lui. L-am atins ușor pe umăr și, când s-a întors, eu eram deja la câțiva metri distanță, râzând înfundat sub mască. „Nu mă veți prinde”, am spus. „Nu în seara asta.”

Spaima începuse să se răspândească printre ei. Îi auzeam vorbind în șoaptă, întrebându-se cine sunt, ce vreau. Unii se gândeau să fugă, alții să mă atace. Dar eu eram pregătită pentru orice. Îmi petrecusem ani întregi exersând, analizând, planificând. Fiecare mișcare a lor era previzibilă pentru mine.

Am continuat să mă joc cu ei. Mă strecuram printre copaci, mă cățăram pe ziduri, săream de pe o mașină pe alta. În fiecare secundă, le arătam ce pot face. Și, în fiecare secundă, ei deveneau mai confuzi, mai speriați. La un moment dat, unul dintre ei a scos un telefon și a început să sune pe cineva. „Avem nevoie de ajutor”, am auzit spunând. „E cineva aici... nu știm cine e... pare o fată, dar se mișcă... nu e normal.”

Am zâmbit sub mască. Exact asta voiam. Să știe că există cineva care le poate sfida lumea, care poate intra și ieși după voie. Că nu sunt atât de puternici pe cât credeau.

După câteva minute, am decis că e timpul să plec. Îmi atinsesem scopul: le-am arătat că Lunova există. Acum, trebuia să dispar fără urmă. M-am retras încet, pas cu pas, spre marginea piațetei. Bărbații încercau să mă urmărească, dar eu mă strecuram prin umbre, folosind fiecare colț, fiecare vegetație pentru a mă ascunde. În câteva secunde, am dispărut în noapte, lăsând în urmă doar cuvântul „Lunova” scris pe cer, care încă mai strălucea slab, ca o amintire.

M-am oprit la câteva străzi distanță, într-o alee întunecată. Am scos masca și am respirat adânc. Aerul rece îmi umplea plămânii, iar inima îmi bătea încă tare, dar acum cu un sentiment de satisfacție profundă. Reușisem. Jocul începuse.

În timp ce mă întorceam acasă, pe străzile pustii, mă gândeam la ce urma. Știam că organizația nu va rămâne pasivă. Mă vor căuta, vor încerca să afle cine sunt. Dar eu eram pregătită. Aveam planuri, fișe, strategii. Și, mai presus de toate, aveam controlul.

Când am intrat pe fereastra camerei mele, ceasul arăta 23:45. M-am dezbrăcat în tăcere, am împăturit costumul și l-am ascuns sub pat, lângă caietul cu planuri. M-am întins pe saltea, cu ochii deschiși, privind tavanul. Afară, stelele străluceau la fel ca înainte. Dar pentru mine, lumea se schimbase.

Eram Lunova. Și acesta era doar începutul.