Al treilea jucător

Am găsit duba neagră trei zile mai târziu.

Am stat pe acoperișuri, am schimbat punctele de observație, am notat rute. În cele din urmă am văzut-o intrând pe poarta unui teren împrejmuit cu tablă, pe o stradă moartă din zona de depozite de lângă Popești-Leordeni. Poarta s-a închis după ea. Luminile din curte erau puține și slabe.

Am așteptat până la trei noaptea. Apoi am coborât.

Am ocolit terenul pe la spate. Gardul era înalt, dar avea un punct slăbit unde tabla se ridicase puțin. Am trecut pe acolo. Am rămas lipită de umbră timp de aproape douăzeci de minute, ascultând. Nicio mișcare. Nicio voce. Am înaintat.

Duba era parcată lângă o hală joasă. Ușa laterală a halei era întredeschisă. Am privit pe acolo. Înăuntru erau lăzi. Unele deschise. Am văzut echipamente de comunicații, generatoare mici, cutii cu documente. Nu era un simplu depozit. Era un punct de comandă provizoriu.

Am fotografiat ce am putut de pe telefonul vechi. Apoi am auzit un zgomot.

Pași.

Am retrăit rapid în umbră, în spatele dubei. Ușa halei s-a deschis mai mult. A ieșit Cicatricea Nouă. În spatele lui a apărut un al doilea bărbat, pe care nu-l mai văzusem. Mai scund, mai solid, cu o geacă militară. Vorbeau încet. Am prins doar fragmente.

„…trebuie mutat până la sfârșitul săptămânii…”

„…el a spus că nu mai e timp…”

„…fata aia încă se mișcă… a lăsat din nou monede…”

Am înghețat.

Știau că sunt activă. Știau de monede. Dar din felul în care vorbeau, încă nu legaseră nimic de dosarul vechi. Încă vorbeau despre „fata aia” ca despre o problemă prezentă, separată.

Al doilea bărbat a aprins o țigară. Lumina i-a luminat fața pentru o secundă. Am memorat-o. Apoi am auzit un al treilea set de pași.

Din întunericul de la capătul curții a apărut o siluetă. Nu era unul dintre oamenii pe care îi cunoșteam. Mergea calm, cu mâinile în buzunare. Cicatricea Nouă și celălalt s-au îndreptat imediat, ca și cum ar fi salutat pe cineva cu rang mai mare.

Nu era Vulturul.

Era altcineva.

Au vorbit câteva minute. Nu am auzit aproape nimic. Apoi silueta nouă a întins o mână și i-a dat lui Cicatricea Nouă un plic. A întors spatele și a plecat pe aceeași cale pe care venise, fără grabă.

Am rămas nemișcată până când toți au intrat înapoi în hală și liniștea a revenit. Abia atunci am ieșit din curte pe același punct slăbit al gardului. Am alergat pe alei până am pus distanță mare între mine și loc.

Ore mai târziu, într-un punct de tranzit sigur, am scos caietul.

Am scris:

Punct nou confirmat – zonă Popești-Leordeni.

Cicatricea Nouă + cel puțin un om nou.

A apărut un al treilea.

Nu e Vulturul.

Pare să aibă autoritate.

A predat un plic.

Am subliniat:

Există un alt jucător.

Cineva care lucrează cu ei sau peste ei.

Vulturul nu e singur în reconstrucție.

Am închis caietul. Am verificat fotografiile făcute. Erau neclare, dar suficiente ca să recunosc locul.

Afară, undeva în halele alea, o rețea care trebuia să fie moartă încă respira. Și acum avea un chip nou pe care nu-l cunoșteam.

Am strâns rucsacul. Am ajustat masca.

Un an crezusem că am tăiat capul.

Acum descopeream că sub el mai crescuse altceva.

Și eu trebuia să aflu ce.