Femeia din Gara de Nord

Am aflat de ea din greșeală.

În a opta zi de când coborâsem din pădure, îl urmăream pe tânărul pe care îl numisem Curierul. Se oprea în fiecare seară, pe la nouă, lângă taxiurile din fața Gării de Nord. Vorbea scurt, schimba ceva, apoi pleca.

În seara aceea am ales o poziție mai înaltă. Eram pe acoperișul unei clădiri de birouri de vizavi, complet în costum, masca pe față, mănușile pe mâini. De acolo am văzut când o femeie l-a observat pe Curier. Înaltă, palton lung, păr prins. Nu semăna cu oamenii lui. Stătea prea calmă. Prea conștientă.

Când Curierul a plecat, femeia nu l-a urmat. A ridicat privirea exact spre acoperișul pe care mă aflam. A rămas așa câteva secunde. Apoi a scos din buzunar o foaie mică, a așezat-o sub o piatră de pe trotuar, și a plecat fără să se mai uite înapoi.

Am așteptat douăzeci și trei de minute. Am verificat toate unghiurile. Abia după aceea am coborât.

Foaia era îndoită de două ori. Pe ea scria, cu litere clare:

„Știu cine ești.

Știu ce ai făcut acum un an.

Știu că îl cauți.

Dacă vrei să vorbim, fii mâine noapte la 02:10 pe acoperișul depozitului de pe Strada Industriilor 14.

Vino singură.

Vino pregătită.”

Nu era semnată.

Am ars foaia în aceeași noapte.

A doua noapte, la 01:40, eram deja pe acoperișul indicat. Costumul, masca, mănușile, frânghia, telefonul vechi. Am verificat toate căile de acces. Am ales un unghi din care vedeam toată suprafața acoperișului și cele două scări. M-am așezat în umbra unui rezervor de apă și am așteptat.

A apărut la 02:07.

A urcat pe scara metalică, atentă, fără lanternă. S-a oprit la câțiva metri de mijlocul acoperișului. A ridicat mâinile puțin, arătând că nu are armă vizibilă.

— Știam că o să vii, a spus. Vocea ei era joasă. — Poți să rămâi în umbră. Nu e nevoie să te apropii.

Nu m-am mișcat.

— Te-am căutat pentru că tu l-ai făcut pe Vulturul să piardă o dată, a continuat. — Și pentru că acum reconstruiește ceva. Mai mic. Mai greu de văzut. Oamenii pe care i-ai urmărit tu sunt doar o parte. Are o listă. Tu ești pe ea. Eu sunt pe ea. Și mai sunt alții.

Am vorbit pentru prima oară. Vocea îmi ieșea schimbată din spatele măștii, mai joasă, mai plată.

— Cine ești?

— Deocamdată nu contează. Contează că am informații pe care tu încă nu le ai. Și că am nevoie ca cineva pe care el încă nu îl controlează complet să ajungă la el înainte să termine.

A scoate din palton un plic subțire și l-a așezat pe jos, pe beton. Apoi a făcut doi pași înapoi.

— Aici sunt nume, adrese și o locație pe care o folosește din când în când. Verifică. Dacă sunt reale, ne mai vedem. Dacă nu, mă ignori.

— De ce nu te duci singură?

— Pentru că mă cunoaște. Dacă mă apropii eu, dispar. Tu încă ai un avantaj: el nu știe exact cum arăți acum și cât de departe ești dispusă să mergi.

A tăcut. Aștepta.

— Dacă e o capcană, am spus, o să fii prima care plătește.

— Știu, a răspuns simplu. — De aceea am venit singură.

A făcut un pas înapoi, apoi încă unul.

— Data viitoare te contactez eu. Nu mă căuta.

A coborât pe scară și a dispărut în întunericul străzii.

Am așteptat aproape patruzeci de minute înainte să mă mișc. Am luat plicul. Am verificat dacă e ceva în el în afară de hârtii. Am coborât pe cealaltă parte a clădirii și am dispărut în labirintul de alei.

Abia într-un loc sigur, ore mai târziu, am deschis plicul. Trei pagini. Nume. Adrese. O fotografie neclară cu o clădire. Și un singur rând scris de mână:

„Nu are de gând să fugă. Are de gând să termine.”

Am ars două dintre pagini după ce le-am memorat. Pe a treia am păstrat-o.

Am scos caietul și am scris:

Femeia de pe acoperiș.

Știe cine sunt, dar nu mi-a văzut fața.

Are informații.

Susține că Vulturul reconstruiește.

Susține că există o listă.

Am subliniat:

Ori e o alianță temporară.

Ori e o capcană bine construită.

Nu am voie să greșesc.

Am închis caietul.

Afară, undeva în oraș, o femeie care îmi știa numele de cod tocmai îmi oferise o cale.

Iar eu, încă mascată, încă invizibilă, trebuia să decid dacă o folosesc… sau o distrug.

Jocul tocmai devenise mai complicat.