Oamenii lui

Am coborât din pădure a doua noapte, complet echipată.

Costumul, masca, mănușile, rucsacul ușor. Am lăsat casa ordonată, soba stinsă, și am ascuns tot ce nu îmi trebuia sub podea. Am mers pe întuneric aproape patru ore până la primul sat, apoi încă două ore evitând șoseaua. Am intrat în București pe la patru dimineața.

Am ales un bloc abandonat din Rahova ca punct de tranzit. Am urcat până la ultimul etaj și am așteptat acolo răsăritul, încă mascată.

Prima zi am petrecut-o doar observând Strada Mântuleasa. Am stat pe acoperișuri diferite, schimbând poziția des. Clădirea din fotografie era reală. Am văzut oamenii care treceau, mașinile, rutina străzii. Nimeni care să semene cu Vulturul nu a apărut. Dar am observat un bărbat de vreo patruzeci de ani care a trecut de trei ori prin fața clădirii, la intervale neregulate. Înalt, umeri lați, o cicatrice subțire pe gât. Mergea atent. L-am numit Cicatricea Nouă.

A doua zi l-am urmat.

A fost greu. Schimba direcția, intra în magazine, ieșea pe alte uși. De două ori am fost nevoită să-l pierd intenționat ca să nu risc. Abia a treia oară am văzut unde se duce: un depozit mic dintr-o zonă industrială. A rămas înăuntru patruzeci de minute. Când a ieșit, avea o geantă diferită.

Am așteptat. Apoi m-am apropiat pe la spate. Prin fereastra de la demisol am văzut mese, cutii, un laptop, o hartă a orașului cu puncte marcate. Era un punct de întâlnire.

În zilele următoare am identificat încă trei oameni legați de el. Un tânăr care livra pachete. O femeie care lucra aparent la o spălătorie auto. Un bărbat mai în vârstă care stătea ore întregi într-o cafenea și vorbea rar la un telefon vechi. Toți aveau aceeași disciplină. Aceeași atenție la spate.

Oamenii lui Vulturul nu dispăruseră complet.

O parte din ei încă lucrau.

În a șasea noapte am reușit să mă apropii suficient de depozit. Eram pe acoperișul clădirii de alături, complet în costum, lipită de un coș de fum. Am auzit fragmente:

„…nu a plecat… doar s-a retras…”

„…încă nu e momentul…”

„…fata aia… încă o caută…”

Am coborât abia după ce toți au plecat. Am mers pe jos mult timp până la un alt loc de tranzit. Nu m-am întors în pădure. Simțeam că dacă plec acum, pierd firul.

Am scos caietul și am scris:

Cicatricea Nouă – punct de coordonare.

Depozit zona industrială.

Cel puțin patru oameni activi.

Vulturul nu a fugit.

S-a reorganizat.

Am subliniat ultima propoziție.

Apoi am adăugat:

Nu mai e doar o urmă.

E o rețea mică.

Și eu sunt deja aproape de ea.

Am închis caietul.

Afară, orașul continua să se miște ca și cum nimic nu s-ar fi schimbat. Dar eu știam acum că sub suprafață ceva încă respira. Ceva care îl aștepta pe Vulturul. Sau care lucra deja pentru el.

Am strâns rucsacul și am plecat din nou.

De data asta nu mai căutam doar o fotografie.

Căutam oamenii care încă îi erau loiali.

Și, prin ei, aveam să ajung din nou la el.