Alegerea

Noaptea în care totul s-a schimbat a început cu o lumină.

La 02:17, în apartamentul în care Vulturul o ținuse izolată pe Elara, becul din baie s-a aprins și s-a stins de patru ori. Nu de trei. De patru. Codul se schimbase. Însemna că e gata. Însemna că a înțeles riscul. Însemna că a ales.

Eu eram deja pe acoperișul de vizavi de douăzeci și trei de minute. Costumul, masca, frânghia, telefonul vechi. Inima îmi bătea uniform. Nu de frică. De concentrare absolută.

La 02:19 am declanșat a doua alarmă falsă. De data asta nu pe o cameră laterală, ci pe sistemul de pe acoperișul clădirii principale a organizației, aflată la trei străzi distanță. Știam că Vulturul își mutase o parte din oameni acolo după fotografia pe care i-o lăsasem. Alarma a tras exact câți oameni calculasem: Cicatricea și încă doi. Au plecat în mașina neagră în mai puțin de patru minute.

A rămas doar Umbra Lentă, jos, în fața blocului.

La 02:24 Elara a ieșit pe ușa din spate. Îmbrăcată în negru, cu o geantă mică pe umăr. S-a uitat o singură dată în sus, spre acoperișul meu, deși nu mă putea vedea. Apoi a cotit pe aleea pe care i-o lăsasem liberă.

Am coborât.

Am mers paralel cu ea, pe acoperișuri, pe o distanță de aproape șapte sute de metri. Am sărit de pe un bloc pe altul, am coborât pe o scară de incendiu, am urcat pe un alt acoperiș. Ea mergea repede, dar nu alerga. Știa că dacă aleargă, atrage atenția. Eu am ținut ritmul. Când a ajuns în fața depozitului vechi de pe strada industrială — locul unde lăsasem plicul pentru Vulturul — s-a oprit.

Eu eram deja jos, în umbra peretelui lateral.

Am ieșit din întuneric.

Ea a tresărit, dar nu a țipat. M-a privit câteva secunde. Masca neagră, costumul cu pixeli aurii care străluceau foarte slab în lumina îndepărtată a unui stâlp. Apoi a scos din geantă fotografia pe care i-o lăsasem și moneda de un leu din 1996.

— Tu ești, a spus. Vocea ei era joasă, controlată. — Lunova.

Am dat din cap o singură dată.

— De ce? a întrebat.

— Pentru că el te folosește, am răspuns. — Și pentru că tu știi asta de mai mult timp decât recunoști.

A tăcut. A privit moneda din palma ei. Apoi m-a privit din nou.

— Dacă plec cu tine, o să mă caute toată viața.

— Dacă rămâi, o să te folosească toată viața, am zis. — Alegerea e tot a ta. Eu doar ți-am deschis ușa.

A inspirat adânc. Apoi a băgat moneda și fotografia înapoi în geantă și a spus:

— Am un stick. În el e tot ce am reușit să copiez din serverele lor în ultimele șapte luni. Nume. Plăți. Oameni care au dispărut. Și un fișier pe care Vulturul l-a protejat cu trei parole. Nu am reușit să-l deschid. Dar știu că e legat de mine.

Am întins mâna. Ea a scos un stick mic, negru, și mi l-a pus în palmă. Degetele ei erau reci.

— Acum ce se întâmplă? a întrebat.

— Acum dispari, am spus. — Am pregătit un traseu. Două schimburi de haine. Un tren de noapte. Bani cash. Nimeni nu o să știe pe unde ai plecat. Nici măcar eu, după ce te las la primă stație.

A privit în jos, apoi din nou la mine.

— Și tu?

— Eu rămân, am răspuns. — Jocul nu s-a terminat.

A ezitat o secundă. Apoi a făcut un pas spre mine și a spus, foarte încet:

— Ai grijă. El nu e ca ceilalți. Dacă realizează că l-ai folosit ca să mă scoți, o să te vâneze diferit.

— Știu, am zis.

Am mers împreună douăzeci și trei de minute, pe trasee pe care le pregătisem de zile. Am schimbat o dată hainele ei într-un hol de bloc părăsit. Am lăsat-o la marginea gării secundare exact la 03:41. Trenul pleca în șapte minute. I-am dat geanta cu bani și hainele de schimb. Nu ne-am îmbrățișat. Nu am spus „noroc”. Am privit-o doar până a urcat în vagon.

Apoi am dispărut.

La 04:12 eram din nou pe un acoperiș, de data asta cu privirea spre clădirea organizației. Am aprins telefonul vechi pentru douăzeci de secunde. Am trimis un singur mesaj, către un număr pe care îl scosesem din dosarele lor cu săptămâni în urmă — un număr de rezervă pe care doar Vulturul îl folosea:

„Elara a ales.

Stick-ul e la mine.

Următoarea monedă va fi ultima.”

Am scos bateria. Am aruncat telefonul într-un container. Am plecat.

Când am ajuns în camera mea, cerul începea să se lumineze pe la margini. M-am așezat pe saltea fără să aprind lumina. Am ținut stick-ul în mână mult timp. Apoi l-am băgat într-un buzunar ascuns al costumului, pe care l-am ascuns la loc sub saltea.

Am deschis caietul.

Am scris o singură propoziție, cu litere mari:

Elara a ieșit.

Și, mai jos:

Acum începe partea grea.

Am închis caietul. M-am întins pe spate și am privit tavanul.

Afară, undeva în oraș, Vulturul tocmai afla că femeia pe care o protejase — sau o folosea — dispăruse fără urmă. Iar eu, pentru prima oară de când mă numeam Lunova, țineam în mână nu doar informații, ci și greutatea unei alegeri pe care altcineva o făcuse datorită mie.

Jocul nu mai era doar despre umbre și control.

Era despre ce eram dispusă să risc ca să câștig.