Elara

Riscul pe care mi l-am asumat de data asta nu avea legătură cu camerele, cu paznicii sau cu alergatul pe acoperișuri.

Era mai periculos.

Am decis să o urmăresc pe Elara Voss.

Nu de aproape. Niciodată de aproape. Dar suficient cât să înțeleg de ce Vulturul o proteja atât de atent. Am petrecut trei zile doar observând tiparele ei. Ora la care ieșea. Magazinul de unde își cumpăra pâinea. Parcul în care se oprea uneori șapte-opt minute, privind lacul fără să se așeze. Felul în care se uita peste umăr — nu ca o femeie speriată, ci ca una care știe că e posibil să fie urmată.

Vineri, la 19:40, am văzut ceva ce nu trebuia să văd.

Elara a întâlnit un bărbat pe o alee din spatele unui bloc. Nu Vulturul. Altul. Mai tânăr, cu o geantă de laptop. Au vorbit puțin. El i-a dat un plic subțire. Ea l-a băgat rapid în geantă, a dat din cap o singură dată și a plecat. Bărbatul a rămas câteva secunde privind după ea, apoi a dispărut pe o stradă laterală.

Am fotografiat momentul de la distanță, cu telefonul vechi. Apoi am plecat imediat. Nu am mai rămas să văd dacă cineva o urmărea pe ea. Știam că dacă stau prea mult, pattern-ul meu devine vizibil.

În noaptea aceea, în cameră, am analizat fotografiile. Plicul era subțire. Prea subțire pentru bani. Prea îngrijit pentru ceva banal. Am notat ora, locul, descrierea bărbatului. Apoi am scris în caiet o propoziție pe care am subliniat-o:

Elara Voss nu e doar protejată.

E folosită.

Duminică am făcut următorul pas. Am lăsat pe banca din parcul în care se oprea ea, exact pe locul unde stătea de obicei, o a treia monedă de un leu din 1996. Stema în sus. Nimic altceva.

Am plecat înainte să apară.

Luni dimineața am aflat că moneda dispăruse. Nu o luase un trecător. O luase ea. Știam asta pentru că, din depărtare, am văzut-o cum se apleacă, o ridică, o privește câteva secunde și o pune în buzunarul hainei. Apoi a ridicat privirea și a scanat parcul. Încet. Exact ca Vulturul.

M-a trecut un fior rece.

Nu pentru că mă descoperise.

Ci pentru că, pentru o clipă, am avut impresia că mă caută.

În camera mea, seara, am stat mult timp cu caietul deschis fără să scriu. Degetele îmi stăteau pe pagină. Pentru prima oară de când începusem, simțeam că m-am apropiat prea mult de ceva ce nu controlam complet. Nu de oameni cu lanterne. Ci de o legătură pe care încă nu o înțelegeam.

Am scris în cele din urmă doar atât:

Elara a luat moneda.

Știe că înseamnă ceva.

Vulturul va afla.

Și, mai jos, cu litere mai mici:

Riscul pe care mi l-am asumat nu e că voi fi prinsă.

E că, dacă nu am grijă, s-ar putea să încep să-mi pese.

Am închis caietul.

Afară, undeva în oraș, o femeie pe nume Elara Voss ținea în buzunar o monedă veche și, poate, se întreba cine o privește din umbră.

Iar eu, pentru prima oară, nu eram sigură dacă mai voiam să fiu doar umbra.