Moneda

Trecuseră șase zile de când lăsasem moneda pe biroul lui.

Vulturul nu mai zâmbea.

Îl urmăream în fiecare noapte, dar acum o făceam de la distanțe mai mari. Schimbasem trei puncte de observație. Nu mai stăteam niciodată mai mult de douăzeci de minute în același loc. Știam că un om ca el observă tiparele. Și eu nu aveam voie să am tipare.

În seara de miercuri am văzut prima schimbare reală.

Nu a mai venit cu mașina neagră. A venit pe jos, pe o stradă laterală, la o oră la care nimeni din organizație nu mai ieșea. A stat cinci minute în fața unei vitrine stinse, uitându-se la reflecția lui. Apoi a intrat într-un bar mic, aproape gol. Eu am rămas pe acoperișul de vis-à-vis. Nu m-am apropiat. Nici măcar nu am încercat să aud ce vorbește. Am doar notat ora, durata, direcția din care a venit și direcția în care a plecat.

A doua zi am găsit pe una dintre camerele de supraveghere pe care le monitorizam de departe un detaliu nou: cineva schimbase unghiul a trei camere. Foarte puțin. Aproape invizibil. Dar destul cât să acopere exact traseul pe care îl folosisem ultima oară.

Vulturul învățase.

Am zâmbit sub mască când am realizat. Nu de superioritate. De respect. Pentru prima oară de când începusem jocul, cineva merita să fie tratat cu adevărată atenție.

Vineri noapte am decis să nu intru în clădire.

În schimb, am mers la o adresă pe care o memorasem din dosarul Elara Voss. O stradă liniștită, case vechi, curți cu pomi. Am stat pe un acoperiș de deasupra unei garaje timp de patruzeci de minute, doar privind. La 00:12 s-a aprins o lumină la etajul întâi. O siluetă de femeie a trecut prin fața ferestrei. Păr lung. Mișcări precise. A stat câteva secunde uitându-se afară, apoi a tras draperia.

Nu am aflat cine e. Nu am aflat ce legătură are cu organizația. Dar am aflat un lucru important: Vulturul o proteja. Sau o supraveghea. Poate ambele.

Am plecat înainte să se aprindă vreo altă lumină.

Duminică seara am lăsat al doilea semn.

Nu pe biroul lui. Pe parbrizul mașinii pe care o folosea acum — o mașină gri, banală, pe care o schimbase de două ori în ultimele zile. Am așteptat până a intrat într-un supermarket. Am trecut pe lângă mașină în mai puțin de opt secunde. Am lăsat sub ștergător o a doua monedă de un leu din 1996, așezată exact la fel: stema în sus.

Apoi am dispărut.

Luni dimineața, de pe un acoperiș aflat la șapte sute de metri distanță, l-am privit cum găsește moneda. Nu a mai zâmbit. A ridicat-o, a privit-o lung, apoi a ridicat privirea și a scanat acoperișurile din jur. Încet. Metodic. Ca un om care știe că e privit.

Nu m-a văzut.

Nu avea cum.

În camera mea, în noaptea aceea, am deschis caietul și am scris doar trei rânduri:

Vulturul a început să vâneze serios.

Elara Voss nu e o simplă angajată.

Următoarea mutare trebuie să-l facă să greșească fără să știe că a greșit.

Am închis caietul.

Afară, undeva în oraș, un fost ofițer de informații ținea în mână o monedă veche și înțelegea, din ce în ce mai clar, că umbra pe care o caută nu fuge.

Ci îl așteaptă.