Umbra se întinde

Trecuseră treisprezece zile de la a doua apariție.

Organizația nu mai dormea. Știam asta pentru că îi urmăream în fiecare noapte, de pe acoperișuri, din umbra copacilor, prin ferestrele clădirilor abandonate. Îi vedeam cum instalau camere noi, cum schimbau parolele, cum vorbeau în șoapte pe care vântul mi le aducea uneori până la urechi.

De data asta, însă, ceva se schimbase.

În seara de luni am văzut o mașină neagră care nu mai aparținuse niciodată organizației. A staționat douăzeci de minute în fața clădirii. Din ea a coborât un bărbat de vreo patruzeci de ani, îmbrăcat simplu, cu o geantă de piele. Nu semăna cu ceilalți. Nu se grăbea. Nu se uita în jur ca un paznic speriat. S-a uitat la clădire ca cineva care deja știa că cineva îl privește.

L-am numit imediat în minte: Vulturul.

A doua zi am aflat cine este. L-au angajat pe bani grei. Fost ofițer de informații, specializat în persoane care dispar fără urmă. Oamenii din organizație îi spuneau „consultantul”. Eu îi spuneam altfel. Era primul care merita atenție.

Joi seara am decis că e timpul să-i arăt că nici el nu e de ajuns.

La 23:00 fix am ieșit. Costumul cu pixeli aurii, masca neagră, telefonul vechi fără cartelă. De data asta nu am scris pe cer. Nu am lăsat nicio foaie. Am făcut ceva mai greu.

Am intrat din nou.

Nu pe aceeași fereastră. Pe o alta, pe care o observasem doar de două ori. Am trecut pe lângă cele șapte camere noi fără să fiu înregistrată nici măcar o secundă. Am ajuns în biroul principal — cel pe care îl foloseau acum pentru ședințele de criză. Am deschis sertarul din dreapta al biroului lui Vulturul. Înăuntru erau trei dosare. Unul dintre ele avea pe copertă un nume pe care nu-l mai văzusem: Elara Voss.

Am fotografiat totul. Am pus dosarele la loc exact cum le găsisem. Apoi am lăsat pe birou un singur obiect: o monedă veche de un leu, din 1996, așezată cu stema în sus. Nimic scris. Nimic spectaculos. Doar o monedă pe care doar eu știam de ce o alesesem.

Am ieșit pe același traseu. Când am ajuns în aleea întunecată de la cinci străzi distanță, am scos masca și am respirat. Aerul era rece. Inima îmi bătea calm.

Dimineața, la 07:14, am văzut de pe acoperișul unei clădiri abandonate cum Vulturul a găsit moneda. S-a oprit. A ridicat-o. A privit-o mult timp. Apoi a ridicat privirea spre fereastra prin care intrasem și a zâmbit foarte scurt. Nu era un zâmbet de victorie. Era un zâmbet de recunoaștere.

Pentru prima oară, cineva din partea cealaltă înțelesese că nu e vorba de noroc.

În camera mea retrasă am deschis caietul. Am scris trei lucruri:

Vulturul nu e ca ceilalți.

Elara Voss — cine e?

Următoarea mutare trebuie să-l forțeze să greșească.

Am închis caietul și l-am ascuns sub saltea.

Afară, undeva în oraș, un om care știa să vâneze umbre tocmai realizase că umbra pe care o caută îl privește deja de foarte mult timp.

Iar eu, pentru prima oară, am simțit că jocul tocmai devenise interesant.