După umbră

Au trecut douăzeci și trei de zile.

În primele săptămâni, orașul a fost agitat. Au apărut articole. Au început investigații. Câteva nume importante au fost chemate la audieri. Altele au dispărut înainte să fie chemate. Organizația nu s-a prăbușit spectaculos, dintr-o dată. S-a sfărâmat încet, din interior, exact cum calculasem. Oamenii și-au pierdut încrederea unii în alții. Banii au început să se blocheze. Frica s-a întors împotriva celor care o folosiseră ani de zile.

Vulturul a dispărut din peisaj după noaptea din depozit. Unii spuneau că a părăsit țara. Alții că se ascunde. Eu nu l-am mai căutat. Nu mai era nevoie.

Sofia a trimis un singur semn, după unsprezece zile: o monedă de un leu din 1996, într-un plic fără adresă de retur, lăsat la o cutie poștală pe care o verificam ocazional. Pe hârtia din interior scria doar: „Am ajuns. Mulțumesc.” Am ars hârtia. Moneda am păstrat-o.

Acum stau într-o cameră diferită, într-un alt cartier, mai retras. Perdelele sunt trase aproape tot timpul. Am un caiet nou. Costumul e pliat într-o cutie, sub podea. Nu l-am mai îmbrăcat.

Uneori, noaptea, mă trezesc și ascult. Nu mai număr mașinile. Nu mai calculam unghiuri. Doar ascult liniștea. E ciudat cât de greu e să te obișnuiești cu faptul că nimeni nu te mai vânează.

Am scos o singură dată stick-ul, după ce totul s-a liniștit. L-am șters complet. Apoi l-am distrus. Dovezile își făcuseră treaba. Nu mai era nevoie să le țin.

În seara asta stau pe pervazul ferestrei, cu genunchii strânși la piept, și privesc acoperișurile. Luna e slabă. Aerul e rece. Undeva, departe, se aude un câine. În rest, nimic.

Am deschis caietul. Am scris încet, fără grabă:

M-am numit Lunova când aveam nevoie de un nume mai puternic decât al meu.

Am construit o umbră ca să pot respira.

Am câștigat.

Și, mai jos:

Acum trebuie să învăț cum se trăiește fără să fii doar o umbră.

Am închis caietul. L-am așezat pe pervaz.

Nu știu încă dacă o să mai port masca vreodată. Nu știu dacă orașul o să mai aibă nevoie de cineva ca mine. Știu doar că, pentru prima oară de foarte mult timp, nu mai am niciun plan pentru noaptea următoare.

Și, în mod ciudat, asta nu mă sperie.

Mă ridic. Închid fereastra. Trag perdelele.

Lumina din cameră e caldă și mică.

Afară, umbrele rămân pe acoperișuri, goale, fără mine în ele.

Iar eu, pentru prima oară, rămân înăuntru.