Ce rămâne după

Au trecut șase săptămâni.

Orașul nu arăta diferit. Aceleași străzi, aceleași lumini, același zgomot de fond. Dar sub suprafață ceva se schimbase. Resturile rețelei lui Vulturul se risipiseră. Oamenii care mai rămăseseră tăceau sau dispăruseră. Numele lui nu mai circula. Nicio monedă nouă nu mai apăruse.

Eu mă întorsesem în pădure.

Casa de lemn era așa cum o lăsasem. Praful se așezase subțire pe masă. Fântâna încă dădea apă curată. Am aprins soba în prima seară și am stat pe trepte până târziu, privind copacii. Nu purtam costumul. Nu purtam masca. Le țineam într-o cutie, sub podea, lângă caietul închis.

Uneori noaptea auzeam vântul și, pentru o secundă, corpul meu încă reacționa ca și cum ar fi trebuit să mă ridic, să verific perimetrul, să calculam unghiuri. Apoi îmi aminteam că nu mai era nevoie.

Sau cel puțin așa îmi spuneam.

Într-una din zile am coborât până la cutia poștală de la marginea satului. Înăuntru nu era nimic. Nicio fotografie. Niciun mesaj. Doar aerul umed al dimineții. Am închis capacul și m-am întors prin pădure fără să mă grăbesc.

Seara am scos caietul. Am răsfoit paginile. Toate însemnările despre rute, despre oameni, despre mutări. La final am scris doar câteva rânduri:

L-am lăsat să plece.

Am ales să nu închid totul cu forța.

Acum e liniște.

Am subliniat:

Nu știu dacă am câștigat.

Știu doar ce am pierdut.

Am închis caietul și l-am băgat la loc sub podea, lângă costum și mască.

Am rămas pe trepte până când întunericul a fost complet. Aerul mirosea a pământ și a frunze umede. Undeva departe, un animal a trecut prin tufișuri. În rest, nimic.

Un an stătusem aici crezând că am terminat.

Apoi coborâsem din nou și reîncepusem totul.

Acum eram din nou aici.

De data asta, însă, liniștea nu mai era la fel.

Nu mai era o victorie.

Era doar absența jocului.

Am ridicat privirea spre cerul negru dintre crengi. Nu căutam nimic. Nu așteptam niciun semn.

Pentru prima oară de când îmi pusesem masca, nu mai știam exact cine rămâne când o scot.

Și, poate, asta era prețul.

Am intrat în casă. Am închis ușa. Am stins lampa.

Afară, pădurea a continuat să respire fără mine.