Noaptea decizilor

Am aflat de ea dintr-o sursă pe care nu o puteam ignora.

La două zile după ce Vulturul ștersese toate punctele, femeia de pe acoperiș m-a contactat din nou. De data asta nu printr-o foaie lăsată pe jos. A lăsat un semnal pe care doar eu îl puteam recunoaște: o monedă de un leu așezată vertical pe un stâlp exact într-unul din locurile pe care le foloseam ca punct de trecere. Sub ea, o adresă și o oră.

Am mers.

Ne-am întâlnit pe un acoperiș industrial, noaptea, amândouă pe teren neutru. Eu complet în costum și mască. Ea cu mâinile la vedere.

— Are pe cineva, a spus fără introducere. — Pe cineva pe care îl ține ca garanție.

Am tăcut, așteptând.

— Nu e Sofia, a continuat. — E altcineva. Un băiat. Paisprezece ani. Fiul unuia dintre foștii lui oameni care a încercat să iasă din joc după ce organizația s-a prăbușit. Vulturul l-a luat. Nu ca să-l omoare. Ca să forțeze tăcerea și loialitatea celor care au mai rămas.

A scos o fotografie și a așezat-o pe jos, între noi. Un adolescent, privirea speriată, fundal de cameră goală.

— Știu unde îl ține, a zis. — Doar pentru următoarele douăzeci și patru de ore. După aceea îl mută. Și dacă încerci să-l iei, pierzi orice șansă să ajungi la Vulturul în perioada asta. El contează pe faptul că vei alege băiatul. Sau pe faptul că nu vei alege nimic.

Am privit fotografia mult timp.

— De ce îmi spui asta? am întrebat.

— Pentru că eu nu pot să-l scot singură. Și pentru că dacă el moare, cei care mai pot vorbi vor tăcea definitiv. Iar tu vei rămâne fără orice fir.

A făcut un pas înapoi.

— Alegerea e a ta. Eu ți-am spus. Acum dispar.

A coborât de pe acoperiș și a plecat.

Am rămas acolo până când fotografia a început să se miște ușor în vânt. Am luat-o. Am coborât.

Am petrecut ore întregi pe un alt acoperiș, privind orașul, cu fotografia în mână. Calculam.

Dacă mergeam după băiat, Vulturul câștiga timp. Și poate îmi întindea o capcană secundară.

Dacă nu mergeam, un adolescent care nu avea nicio legătură cu jocul meu putea plăti prețul.

Și, pe termen lung, pierdeream și sursele care încă mai puteau vorbi.

Am scos caietul. Am scris doar câteva rânduri:

Are un ostatic.

Un băiat. 14 ani.

Locație cunoscută doar 24 de ore.

Dacă intervin, pierd firul către el.

Dacă nu intervin, un nevinovat plătește.

Am subliniat:

Nu există mutare curată.

Am închis caietul. Am privit monedă pe care o găsisem mai devreme. Apoi fotografia băiatului.

Un an întreg mă antrenasem să fiu umbră. Să aleg mereu controlul. Să nu las emoțiile să dicteze.

Acum stăteam pe un acoperiș, noaptea, și pentru prima oară de când reîncepusem vânătoarea, alegerea nu mai era strategică.

Era morală.

Am strâns fotografia. Am ridicat privirea spre orașul întunecat.

Trebuia să decid până la răsărit.